Povești de reziliență #3 ︱„Mi-a spus că o să lucrez într-un hotel, dar nu mi-au spus că o să fiu vândută de la o cameră la alta.”

Doina avea 23 de ani când l-a născut pe primul ei copil, un băiețel drăgălaș, de-i era mai mare dragul să-l privească. Era tot ce avea mai scump pe lume. Îl creștea singură. Bărbatul cu care visase să-și facă o familie o părăsise când era în luna a opta de sarcină. I-a spus că „nu mai e ca înainte”, că s-a schimbat, și a plecat în Rusia cu o fată mai tânără.

Doina a rămas singură, într-o casă modestă de la sat - casa părinților ei, care muriseră când ea avea doar 17 ani. Atunci îl cunoscuse pe cel care avea s-o lase, cel ce-i promisese că o va iubi „la bine și la greu”. Pentru a-și asigura existența, Doina muncea pe unde apuca. Lăsa copilul la o vecină, fugea câteva ore și lucra cu ziua, apoi venea să-l hrănească și iar mergea prin sat să mai facă bănuți pentru cel mic. Făcea curat prin gospodăriile vecinilor contra unor sume modeste, care abia de-i mai ajungeau pentru trai. De cele mai multe ori mergea pe câmp, spăla la lume, prășea prin grădinile sătenilor, dar banii tot nu-i ajungeau.  

Era o seară de iulie, din aia înăbușitoare, când aerul fierbea de-a binelea chiar dacă era trecut de amurg. Doina stătea în curte și legăna căruciorul, dusă de gânduri undeva departe. O frământau multe și simțea cum nodul acela din gât voia să iasă-n afară. Copilul dormea liniștit, iar ea, ștergându-și ochii umezi, i-a șoptit încet: „Să știi, mămică, o să fac tot ce pot pentru tine… numai să-ți fie bine. O să ne descurcăm, puiule...”. Așa pierdută în gânduri cum era, Doina a fost readusă în prezent de notificarea unui mesaj pe telefon. Era Lidia, una dintre cunoștințele ei, fostă colegă de clasă, cu care nu mai vorbise de câțiva ani buni. Se interesa cum o mai duce, dacă a reușit să viziteze Parisul, așa cum își dorise dintodeauna și o anunțase că are o propunere pentru ea despre care Doina ar putea fi interesată.    

Doina a zâmbit amar. “Parisul… abia dacă mai pot să ies până la magazinul din centru, și asta doar când am cu ce...” și-a spus ea în șoaptă ca să nu-și trezească puiul. A rămas cu telefonul în mână câteva secunde bune, fără să clintească. După un oftat adânc, care ascundea în el greutățile ultimilor ei ani, a revenit la mesajul trimis de Lidia.  

„Am un loc de muncă pentru tine, în Dubai. La un hotel mare, caută cameriste. Se câștigă bine, totul legal, cazarea e gratuită și mâncarea asigurată. Nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic. Dacă vrei, te pot ajuta eu să pleci. Din experiența mea pot să-ți spun că nu regret.” adăuga Lidia în acel mesaj.

Cu telefonul în mână, așezată pe prispa casei, Doina își aruncase privirea către stelele care-și făcură deja apariția. Se gândea că poate pentru prima dată în viață norocul ar putea veni și pe strada ei. Poate că Dumnezeu o ascultase, în sfârșit, și o trimisese pe Lidia în calea ei exact atunci când îi era mai greu. Dar gândul i-a fugit imediat la copil. Era mic încă… cum să-l lase? Cine o să-i dea laptele? Cine o să-l țină în brațe când plânge? A oftat din nou, cu sufletul strâns, încercând să-și alunge lacrimile. „E o șansă, Doina”, i-a zis femeia în mesaj. „O mie cinci sute de euro, o dată la 2 săptămâni, cine ți-i dă în ziua de azi la noi?”. Cu întrebarea asta a rămas în cap și următoarele zile. O tot auzea în gând, ori de câte ori se uita la copilul ei dormind, ori când număra bănuții din borcan și vedea că iar nu-i ajung. Nu-i dădea pace. Parcă glasul Lidiei îi șoptea mereu: „Du-te, Doina… nu pierde șansa asta...”

Era pe la jumătatea lui august când Doina, după multe nopți nedormite și gânduri grele, a hotărât să plece. A vândut telefonul, a mai împrumutat câțiva bani și, cu ajutorul Lidiei, și-a cumpărat biletul de avion. Într-o dimineață, și-a făcut o geantă mică, în care și-a așezat frumos câteva haine, o fotografie cu băiețelul și o iconiță de la mama ei. A lăsat copilul în grija unei vecine mai apropiate, promițându-i că se întoarce repede, „doar câteva luni, până strâng niște bani.” și, cu inima strânsă, s-a îndreptat spre aeroport.   Pe drum spre aeroport, se gândea că, în sfârșit, nu va mai fi „săraca Doina” din capătul satului. Gândul că va putea, în cele din urmă, să-i ofere copilului mai mult decât a putut până în acel moment, hăinuțe noi, scutece, un pătuț mai bun, poate chiar o cameră a lui...o determinau să-și șteargă ochii umezi și să accepte șansa pe care i-o dăduse soarta.

Zorii abia mijeau când ajunsese la aeroportul din Dubai. Cerul se lumina încet, într-o nuanță palidă de roz, iar Doina stătea pe una dintre băncile din aeroport, privind pierdută prin geamul panoramic uriaș. Își strângea geanta la piept, ca și cum acolo, între hainele împăturite, ar fi avut ascuns necazul întregii ei vieți. Se gândea la copil, la mirosul lui, la degețelele mici care o apucau de păr, la felul în care adormea cu obrazul lipit de pieptul ei. O aștepta pe Lidia ca să o ia, timp în care aerul greu, înțepător și fierbinte îi apăsa tot mai mult starea pe care o avea. În jur, oameni grăbiți, voci în limbi pe care nu le înțelegea, roți de trolere care scârțâiau continuu. Aștepta tăcută. Se uita din când în când spre ușile glisante, cu inima strânsă. Îi era teamă să nu fi greșit ceva. Sau, mai rău, să nu se fi răzgândit Lidia. „O să vină”, își tot repeta. „A zis că o să mă întâlnească”.

Deodată o auzise pe Lidia strigând din depărtarea holului „Doinaaaa, dragă… bine ai venit!”. A tresărit. Pentru o clipă, a simțit o ușurare atât de mare, încât aproape i-au dat lacrimile. S-a întors imediat. Lidia venea spre ea zâmbind larg, îmbrăcată elegant, purtând niște ochelari de soare mari și părul prins lejer. Arăta bine. Sigură pe ea și foarte, dar foarte plină de viață.    

„Lidia…” a spus Doina, ridicându-se în grabă. ”Ce bine că ai venit…”

S-au îmbrățișat.

— Hai, repede, că ne așteaptă cineva, a spus Lidia, luându-i geanta din mână înainte ca Doina să apuce să spună ceva.

— Unde mergem? a întrebat Doina, încercând să țină pasul.

— La cazare, bineînțeles. E puțin mai departe, dar o să-ți placă. Te odihnești azi și mâine vedem cum facem cu munca.

Felul în care a spus „vedem” a trecut pe lângă Doina fără să se oprească. Era prea obosită ca să analizeze. Prea plină de speranța că totul începe, în sfârșit, să fie bine.

Au mers cu o mașină neagră, mare, spre un cartier de la marginea orașului. Clădirile sclipeau în lumina dimineții, iar Doina privea uluită totul: drumuri largi, palmieri, oameni îmbrăcați altfel, reclame strălucitoare. Lidia îi vorbea neîncetat despre cât de bine se câștigă, despre ordine, despre reguli, dar Doina abia o mai auzea la cât de obosită era. În mintea ei era doar chipul băiețelului care adormea cu mânuța strânsă de degetul ei.

Câteva ore bune mai târziu, o lumină crudă se strecura prin perdeaua subțire, imaculată, și Doina a tresărit când o ușă s-a izbit undeva pe hol. Era Lidia, care avea în mână două sticle mici de apă și un ecuson laminat.

— Uite, ți-am adus și ecusonul temporar, a spus ea, întinzându-i-l. Fără el nu ai voie să circuli prin clădire.

Doina l-a luat instinctiv. Pe el era scris numele ei, fotografia făcută rapid la aeroport și o funcție scrisă cu majuscule: „HOUSEKEEPING TRAINEE”.

— Trainee…? a întrebat ea nedumerită, încercând să se agațe de acel cuvânt.

— Da, normal. Toată lumea începe așa. Nimic complicat, îi răspunse Lidia calm, ca o prietenă care explică o regulă banală. Două-trei zile de acomodare, apoi începi programul. O să te obișnuiești. Acum du-te să te odihnești. Începi de mâine și ar fi bine să fii „fresh” pentru lucru. 

Doina a mers în camera care îi fusese oferită de administrația hotelului ca să-și tragă puțin sufletul înainte de ziua cea mare, în care avea să lucreze în sfârșit pentru o viață mai bună. Pe hol, zărise și alte femei - tinere, obosite, tăcute - o priveau fără curiozitate, ca și cum mai văzuseră de o mie de ori pe cineva ca ea.

Noaptea, Doina a rămas trează cu gândurile sale, ascultând zgomotele Dubaiului - care nu dormea niciodată. Se gândea la copilul ei, dacă plângea, dacă vecina îi dăduse laptele la timp. Și, pentru prima dată de când plecase, o teamă rece i s-a strecurat în suflet. Ceva nu era cum trebuia. Își spunea că prea repede s-au derulat toate. Și-a zis în sinea ei „mâine e o nouă zi și, cu siguranță, le voi pune pe toate la punct, mai ales că o am și pe Lidia care n-o să mă lase așa...în ceață”....și adormise.

Dimineața următoare s-a trezit de la aceeași lumină orbitoare și de la sunetul unei uși care se izbise puternic undeva pe hol . Pentru câteva clipe nici nu și-a dat seama unde se află. A privit tavanul alb, perdelele groase și lumina puternică ce se strecura prin geam. A zâmbit. „Astăzi încep”, și-a spus. „Prima mea zi.”

S-a ridicat repede și a ieșit pe hol.

— Lidia? a strigat încet.

Nimeni nu i-a răspuns.

Din capătul coridorului a apărut un bărbat în uniformă.

— Passport, please. (trad: „pașaportul, vă rog!”)

Doina i-a întins pașaportul fără să stea pe gânduri. Credea că este o procedură obișnuită.

Bărbatul l-a luat, l-a răsfoit câteva secunde și l-a pus într-un dosar.

— Mi-l luați? De ce? a întrebat ea....știind că e neînțeleasă pentru că nu vorbește engleza.

Acesta nici măcar n-a ridicat privirea.

— Company keeps it. (trad: „compania îl va păstra”)

A vrut să mai spună ceva, dar omul deja plecase.

În acea zi i s-au dat câteva produse de curățenie și i s-a arătat cum să pregătească camerele hotelului. Schimba lenjerii, spăla băi, aspira holuri, ștergea geamuri. Muncea din greu, dar nu se plângea. Își repeta că pentru copilul ei merită tot efortul.

Seara, însă, programul nu s-a încheiat. O femeie din administrație i-a spus sec:

— Room 714. (trad: „camera cu numărul 714”)

Doina a înțeles despre ce e vorba și a crezut că mai are de făcut curățenie.

A mers acolo și a bătut la ușă. Dinăuntru i-a deschis un bărbat înalt, cu umerii lați și o constituție robustă. Purta o cămașă impecabil călcată și un ceas masiv la încheietură. Fața îi rămânea aproape lipsită de expresie, iar privirea rece și fixă părea să nu se oprească asupra oamenilor, ci doar să-i evalueze. Doina a zâmbit stânjenită, și-a ridicat căruciorul cu produsele de curățenie și a rostit cu vocea puțin rușinată „hauskiping” (de la „housekeeping”).

Bărbatul nu i-a răspuns. S-a dat doar un pas înapoi, făcându-i semn să intre. A ezitat o clipă, apoi a trecut pragul, convinsă că așa începe fiecare cameră de curățat. Ușa s-a închis încet în urma ei și un zgomot de chei se auzea puternic. În încăpere nu era nici urmă de dezordine. Patul era făcut impecabil, prosoapele erau împăturite, iar pe măsuță se afla un pahar abia atins. Doina s-a oprit nedumerită.

— Cred că s-a făcut o greșeală..., și-a spus ea.

În secunda aceea a simțit că ceva nu era în regulă. Privirea bărbatului, liniștea din cameră și felul în care acesta îi bloca discret drumul spre ușă i-au risipit, una câte una, toate explicațiile pe care încerca să și le dea.

Atunci a înțeles că nu fusese trimisă acolo pentru curățenie. A încercat să plece. A încercat să explice că venise să muncească în hotel, nu pentru asta. Dar nimeni nu i-a ascultat cuvintele. Nu era înțeleasă, nici la propriu, nici la figurat.

În zilele care au urmat, aceeași poveste s-a repetat iar și iar.

Ziua făcea curățenie în camerele hotelului, iar noaptea era nimerea dintr-o cameră în alta. De fiecare dată când încerca să spună că nu vrea, că a venit pentru altceva, cineva îi amintea că pașaportul ei nu mai era la ea și că, acolo, nimeni nu o întreba ce își dorește, că trebuie să lucreze dacă vrea bani și dacă vrea ca „totul să fie bine pentru tine până la final”.  Uneori nici nu știa ce zi este. Dormea câteva ore, apoi cineva bătea din nou la ușă și îi spunea că trebuie să coboare. Nu avea voie să iasă singură din hotel. Nu avea pașaport. Telefon la fel nu avea. De fiecare dată când întreba când va putea pleca acasă, primea același răspuns:

— You still have debts to pay. (trad: „Mai ai datorii de achitat.”)

Doina nu înțelegea ce datorii. Își plătise singură biletul de avion. Ulterior i se spusese că trebuie să-și achite cazarea totuși. În plus, era amenințată și cu siguranța copilului ei. Știau multe lucruri despre ea: că o duce greu, că are un copil mic și multe altele.

Asta o durea foarte mult. Nu voia să pună în pericol siguranța copilului ei. O mai și speriaseră că au legături cu poliția locală și că, dacă nu se supune, ar putea avea probleme. Lidia dispăruse. De atunci nu o mai văzuse ca să poată să o întrebe ce se întâmplă defapt.

Cu fiecare zi devenea tot mai slabă. Tot mai obosită. Tot mai departe de copilul ei. În fiecare seară adormea cu fotografia băiețelului ascunsă sub pernă și se ruga în șoaptă să poată mai repede să se întoarcă la el.

Au trecut câteva luni de când venise în Dubai să muncească. Era final de noiembrie și, într-o după-amiază, una dintre femeile cu care lucra în hotel a ajutat-o să obțină un telefon de pe care să poată vorbi.

Când a luat telefonul, inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că se aude.

A luat telefonul și, cu mâinile tremurânde, nu știa pe cine să sune. Nu știa dacă mai poate avea încredere în cineva. Dar își aminti de un număr pe care îl văzuse cândva la televizor despre munca peste hotare. Era numărul Liniei Fierbinți pentru migrație sigură și antitrafic, un serviciu specializat gestionat de Centrul Internațional „La Strada” care oferă informații, consiliere și sprijin în cazuri legate de traficul de persoane sau riscurile asociate migrației ilegale.

A căutat pe Facebook despre asta și găsise pagina serviciului. Mesajul ei l-am primit într-o după amiază.

"Bună ziua... am o prietenă care este în Dubai. I s-a luat pașaportul, nu este lăsată să plece și este obligată să facă lucruri pe care nu le dorește. O puteți ajuta? Zice că-i este frică pentru copilul ei. Cei de acolo o amenință, o pun să lucreze forțat și, pe lângă asta, o mai vând de la o cameră la alta..."

Colegele noastre au început să îi răspundă.

Au pus întrebări. Au cerut detalii. Încet-încet, din felul în care răspundea, din pauzele dintre mesaje și din frica pe care încerca să o ascundă, au înțeles un lucru. Doina nu întreba despre o prietenă. Întreba despre ea. Ea se afla într-o situație de exploatare prin muncă, la aproape cinci mii de kilometri distanță de casă.     

În cazul Doinei, fiecare minut a contat.

Împreună cu instituțiile și partenerii implicați, au fost făcuți pașii necesari pentru identificarea și protejarea ei. A fost un drum deloc ușor, însă, în cele din urmă, Doina a reușit să părăsească locul în care fusese exploatată și să revină acasă, în Republica Moldova. Aceasta a beneficiat de sprijin logistic, financiar, medical și psihologic.

Prima persoană pe care a vrut s-o vadă a fost băiețelul ei.

L-a strâns în brațe atât de tare, încât parcă voia să recupereze toate îmbrățișările pierdute.

Astăzi, Doina spune că nu îi este ușor să vorbească despre ceea ce a trăit. E în siguranță acum și o face pentru că știe că povestea ei poate salva pe altcineva.

Dacă ai ajuns într-o situație asemănătoare sau bănuiești că cineva este exploatat în țară sau peste hotare, cere ajutor. Traficul de persoane începe adesea cu o promisiune care pare prea frumoasă ca să fie adevărată. Ajutor există, iar primul pas poate începe cu un singur mesaj sau un singur apel.

Sună la Linia Fierbinte pentru migraţie sigură şi anti-trafic:

• Pentru apelurile de pe teritoriul țării:

0 800 77777 (apel gratuit pe teritoriul Republicii Moldova)

• Pentru apelurile de peste hotare:

+373 22 23 33 09

Ne poți scrie: hotline@lastrada.md

Suntem pe fir zilnic, între orele 8.00 și 20.00
Toate apelurile sunt anonime și confidențiale.