Povești de reziliență #2 ︱“M-au dus la o stână și au făcut tot ce se putea mai rău cu mine. Numai să mor nu m-au lăsat” — Istoria cutremurătoare a Mihaelei, copila care a fost sechestrată, abuzată și maltratată de 3 "bărbați"

Am obosit. Tare am obosit... Nu e prima dată când simt că lumea parcă n-are loc pentru mine. Știu că nu e corect acest gând, dar e cu mine permanent, mai ales când mă gândesc la momentele de acum câțiva ani și la adolescența mea care, așa grea cum era, mi-a fost furată, bucățică cu bucățică. Frigul ăsta de octombrie îmi amintește de serile acelea, când lupii veneau la oi. Nu știu de ce, dar mereu fac paralela asta. Așa am simțit. Eu eram oaia, iar ei lupii. Doar că, spre deosebire de oi, eu n-aveam de partea mea niciun cioban care să mă apere. Eram singură. Complet singură. Acum sunt aici, în liniștea mea, cu păturica pe picioare și lumina caldă în cameră, dar simt că în mine încă plouă. Nu-mi trece, oricât aș încerca. Și doare. Doare altfel, dar tot doare.

N-am crezut vreodată că o să pot povesti asta. De câte ori închid ochii, mă întorc acolo, la stână, în frig, lăsată singură, cu urletele mele care n-au ajuns nicăieri. S-au pierdut undeva, între cer și pământ. Nu e prima dată când mi-a făcut rău…Îmi provocase suferință și până atunci, însă eu eram mică și nu înțelegeam. El știa prea bine că n-am pe nimeni. Că mama muncește pe unde apucă și că, de cele mai multe ori, oboseala și băutura o făceau să uite că mai are un copil acasă. La fel, știa că tata nu mai e. A profitat de asta de fiecare dată. Mă bătea des până mă lăsa țeapănă. Eram pur și simplu o bucată de carne care respira. Se năpustea asupra mea din senin, fără ca măcar să înțeleg de ce. Se aprindea din nimic și devenea un monstru ori de câte ori mă vedea. Dinții aceștia din față nu-i aveam atunci, la cât de tare mă lovea. Țin minte și acum amorțeala aceea și gustul de sânge… și cum m-a tras spre mașină.

M-a dus la o stână și au făcut tot ce se putea mai rău cu mine. Da, vorbesc la plural pentru că aducea și pe alții. Monștri și ei. Numai să mor nu m-au lăsat. Acolo m-au ținut cam 2 săptămâni, ziua mă impunea să lucrez, dar noaptea se îmbăta și făcea tot ce voia cu mine. Nu știam dacă mai prind ziua următoare. Dacă nu făceam cum voiau, mă loveau până nu mai puteam. Nu mai puteam să-mi dau seama ce se întâmplă de la atâta durere. Știam doar că trebuie să rezist... și să tac, să nu-l înfrunt, mai ales când e beat.

De-acolo am fugit. Nu mă întrebați cum că singură nu-mi dau seama. Dacă rămâneam încă o noapte, nu mai ieșeam vie de-acolo. Precis că ajungeam aruncată prin vreo pădure și nici nu m-ar fi căutat nimeni. a trecut mult și iar m-a găsit. M-a văzut când mergeam pe drum și m-a luat la el acasă. M-a ținut acolo 5 zile. Îi lăsa și pe alții să vină. În fiecare zi mă dădea și lor. Erau 3 și râdeau de mine. Mă punea să fac sex cu ei. Nu mai aveam lacrimi. Din palme, pumni și picioare nu ieșeam. Orice le pica în mână, cu aceea mă băteau dacă nu făceam cum vor ei. Când cădeam, mă ridicau doar ca să mă lovească iar. Țin minte că la un moment dat au luat o brichetă și un spray și m-au ars… acolo jos, râdeau ca nebunii în timp ce eu țipam. Țigările tot de picioarele mele și le stingeau. Mi-au tăiat și părul cu o mașină de tuns. Părul despre care toată lumea zicea că e cel mai frumos lucru la mine. Mă umileau în toate felurile posibile. Și în tot timpul ăsta, își băteau joc de mine... fiecare, pe rând. Am fost atinsă și penetrată fără să vreau, în toate felurile… și cu chestii pe care mi-e greu să le numesc.

Eu știu cum arată iadul. Uneori, acesta e printre oamenii care profită de slăbiciunea ta. L-am simțit pe pielea mea. Dar nu mai vreau despre el să vorbesc. Despre el am obosit să povestesc. Despre mine vreau să spun acum. Sunt bine în prezent. După tot ce-a fost cu mine, am avut noroc că cineva a auzit ce pățisem. V-am spus că mama era mereu plecată, iar când venea, mirosea a muncă, a alcool și a renunțare. Asta a și privat-o de dreptul de a mai fi alături de mine. Cineva străin a spus poliției despre mine. Și cred că a trimis-o Dumnezeu la mine, pe femeia aceea cu ochii blânzi. O văd și cum în minte. Nu-mi amintesc bine de unde a zis că vine, dar paremi-se mi-a spus ceva de „echipa de asistență” [1]. Eu nu știam ce înseamnă asta, dar pentru mine au fost prima dovadă că lumea mai are și oameni care nu lovesc. Ea mai avea o colegă și amândouă mi-au promis că voi fi bine și că iadul în care am fost atât de mult timp a rămas în urmă. au dus într-un loc nou. Am început să plâng când am văzut că era liniște, cald și curat. La început, m-a speriat liniștea de-acolo. Era prea multă. Prea străină. Mi-au pus întrebări. Mi-au oferit ceai. Mi-au spus că pot vorbi deschis. În timp ce rosteam cuvinte, simțeam și eu și ei, cum aerul se rupea în două.

În timpul audierii am spus tot. Parcă se rupeau din mine cuvintele, unul câte unul. N-am putut să țin nimic în mine. Simțeam că, dacă nu le spun atunci, o să rămână cu mine toată viața. Ele au rămas, acolo, în suflet, dar trebuiau să iasă, ca să se facă dreptate. A urmat un lung și greu proces în care doamnele care-mi ofereau asistență, mă ajutau să mă vindec. Tot ele au fost cele care au făcut ca să pornească o cauză penală împotriva celor 3 monștri și, în cele din urmă, m-au asigurat că ei vor plăti pentru tot răul pe care mi l-au făcut. În capul meu încă era un haos și un întuneric pătrunzător, care parcă nu voia să plece nicăieri. Doamnele acelea (mai târziu mi-am amintit că una era psiholoagă, iar alta avocată) m-au ajutat să mă adun și să nu mai trăiesc cu frică tot timpul.

Îmi era greu să accept că pericolul, care a fost cu mine tot timpul, a trecut. Ca să fiu în siguranță, m-au dus la un centru special. Și acolo am dat peste niște doamne care m-au ajutat să fiu mai bine cu mine și cu cei din jur. Sunt atât de recunoscătoare și îi mulțumesc bunului Dumnezeu că a lucrat prin acești oameni și că nu m-a lăsat să mă prăpădesc pe undeva pe drum. La Centru învăț lucruri noi, mă redescopăr și sunt înconjurată de oameni care nu mi-ar face rău niciodată. Am urmat niște cursuri de machiaj, iar acum mă gândesc să merg la școala profesională să devin bucătar. Angajații centrului cred în mine și zilnic îmi spun că voi ajunge departe. Știți? Am început și eu să cred în asta, că pot mai mult. Că nu mă definește pe mine răul pe care l-am simțit în viața mea. Vorbesc des cu doamnele care m-au adus aici la centru. Ele continuă să-mi fie alături când am nevoie de ele, chiar și când li se termină programul de lucru.

Acum câteva luni, în martie dacă nu mă înșeală memoria, mi s-a făcut dreptate. Am aflat că cei trei monștri care mi-au făcut atât de mult rău au primit pedepse mari, ani grei de închisoare. Unul 19 și alții doi câte 25. E greu să cred că s-a terminat. Știu că asta nu șterge tot ce am trăit, dar măcar știu că nu vor mai putea să facă rău altcuiva așa cum au făcut mie. Sunt Mihaela și asta a fost povestea mea de reziliență. Dacă ai ajuns până aici, te rog să susții echipa de asistență care m-a ajutat pe mine și continuă să ajute și alți copii ca mine să li se facă dreptate. Poți contribui pentru siguranța noastră printr-o donație AICI. Contribuția ta o va ajuta pe doamna psihologă să continue să vină la mine, să mă ajute să mă refac emoțional și să cresc un adult integrat, fără frică, în siguranță și cu mai multă încredere în mine.

Notă: Această istorie este bazată pe fapte reale.

[1] Echipa de Asistență a Copilului (EAC) din cadrul Centrului Internațional “La Strada”.