Articole

Anul trecut se făceau 15 ani de când Republica Moldova a ratificat Protocolul privind pre­venirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi co­pi­i­lor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transfrontaliere  orga­ni­zate (Protocolul de la Palermo). În acelaşi an marcam 10 ani de la ratificarea Convenției de la Varșovia – Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe uma­ne. Sunt ani în care s-au scris legi aplaudate ulterior de comunitatea internaționala anti-trafic, s-au construit sisteme, mecanisme la fel apreciate drept modele pozitive pentru regiune în domeniul anti-trafic. Ani în care s-au investit sute de mii de euro şi dolari, s-au dedicat sute şi mii de ore pentru școlarizarea specialiștilor în domeniu.

În sfârşit, ani în care am fost şi susținuți, dar şi criticați pe bune. Părea că statul a în­ce­put să dea semnale ca şi-a învăţat lecțiile şi că merge bine înainte cu o viziune clară, poli­ti­că eficientă în domeniu cu toate componentele, instrumentele necesare unui răspuns în con­secinţă. Semnale apreciate chiar de mecanismele internaționale de monitorizare, ca De­partamentul de Stat SUA, care în Raportul anual din 2013, cu referire la traficul de fi­in­ţe umane aprecia drept pozitive modelele de cooperare dintre instituțiile statului şi so­ci­e­ta­tea civilă în domeniu, progresul înregistrat în identificarea şi asistenţa victimelor trafi­cu­lui. Un alt Raport al grupului GRETA, care monitorizează progresul statelor în im­ple­men­ta­rea Convenţiei de la Varşovia, de asemenea a apreciat şi susţinut eforturile depuse.

În acelaşi timp, însă, pe partea de verso a realităţii, aceleaşi mecanisme internaţionale de monitorizare au subliniat clar dea lungul acestor ani în rapoartele lor faptul că „în sectorul justiţiei corupţia sporeşte…”, că în deosebi „corupţia sistemului judecătoresc împiedică urmărirea în instanţă a traficantului, afectând negativ rezultatele actului de justiţie”. Aşa încât tot mai des ne alegem cu impresia că pe cât mai directe şi clare sunt mesajele mecanismelor de monitorizare, a partenerilor internaţionali, a apărătorilor drepturilor persoanelor traficate, pe atât mai ignorante şi victimizante sunt atitudinile şi acţiunile sistemului de justiţie. Ca în ultimă instanţă să ne întrebăm: cum ajută aceste legi bune victimele traficului de persoane? ce folos din toate instruirile magistraţilor, dacă justiţia, chiar ea, continuă să producă victime? cât este această justiţie de „prietenoasă copilului”?

Dar iată şi o dovadă de injustiţie faţă de copii, victime ale traficului de fiinţe umane. Pe rol la una din judecătoriile din capitală se află două cauze penale, articol 206 Cod penal. În prima cauză o minoră a fost recrutată şi implicată în prostituţie încă de când avea 14 ani (la moment are 16 ani). Vom lăsa între paranteze mediul vulnerabil în care a crescut copilul, împrejurările în care a nimerit în reţelele de exploatare sexuală, unde a fost aplicată şi violenţa fizică faţă de victimă. Dar nu şi faptul că, din păcate, copilul nu a beneficiat de nici un program de consiliere, care, în mod normal are menirea să reducă trauma trăită şi să-l ajute să uite de experienţa dramatică. Lipsa serviciilor  sociale de asistenţă şi reabilitare în acest caz instituţiile statului le-au „argumentat” cu …lipsa banilor.

Ei bine, justiţia prietenoasă pentru copii victime pare să nu implice resurse financiare, ci doar atitudine sensibilă din partea justiţiabililor. Rolul unei justiţii prietenoase este de a contribui la bunăstarea psiho-emoţională a victimei.

Din păcate, în această ordine de idei şi justiţia se arătă adesea neprietenoasă copilului. În ca­drul şedinţei de ju­de­cată din 29.042016, magistraţii au respins cererea de au­diere a copilului în absenţa persoa­ne­lor inculpate. De­mers susţinut de acuzator, tutorele părții vă­tămate şi de psiholog în scopul excluderii revic­ti­mi­ză­rii acesteia, dar şi dat fiind că victima es­te însărcinată şi contactul vizual cu inculpații poate avea efec­te negative asupra ei și fătului. Du­pă mai multe dezbateri, instanța de judecată a insistat ca partea vătămată să se prezinte în sala de șe­dințe. În consecinţă, tutorele a refuzat să comunice unde se află minora, motivând că răspunde pentru viața minorei și a fătului. Implicit apare întrebarea: ma­gistraţii cunosc conţinutul art. 3 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, po­tri­vit căruia în „toate acţiunile care îi pri­­vesc pe copii, întreprinse de instituţiile publice sau private de protecţie socială, de instanţele ju­decătoreşti, de autorităţile administrative sau de organele le­gis­lative, interesul superior al co­pi­lu­lui va avea o importanţă prioritară”, sau „Statele Părţi vor ve­ghea ca instituţiile, serviciile şi uni­tăţile responsabile de îngrijirea şi protecţia copilului, să respecte standardele stabilite de auto­ri­tăţile competente, în special în ce priveşte siguranţa, să­nătatea, numărul şi calificarea perso­na­lu­lui, precum şi asigurarea unei supervizări competente”?

Stipulări similare se conţin şi în Convenţia Consiliului Europei privind măsurile contra tra­fi­cu­lui de fiinţe umane – art. 28, 30 prevăd că fiecare Parte va adopta măsuri legislative sau de altă na­tură necesare pentru a asigura o protecţie eficientă şi adecvată împotriva reglării de conturi sau in­ti­midării în timpul şi după cercetarea şi urmărirea infractorilor în ceea ce priveşte victimele, pro­tecţia vieţii private, securitatea victimei şi protecţia ei împotriva intimidării. Ca să nu mai spu­nem de legislaţia naţională, care şi ea conţine asemenea prevederi. Astfel, art.7 alin. (5), Co­dul de procedură penală, spune că prevederile tratatelor respective urmează a fi aplicate direct în cadrul pro­cesului penal, iar potrivit art. 58, alin. (8), pct.1) din acelaşi Cod de procedură penală, victima este obligată să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei jude­că­to­reşti şi să dea explicaţii la solicitarea acestor organe, cu excepţia victimei traficului de fiinţe umane. Un alt articol, 369, alin.(1), Cod de procedură penală, prevede că victima sau, după caz, par­tea vătămată, la cererea acesteia sau la demersul procurorului, poate fi audiată în lipsa in­cul­patului, asigurându-i-se posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări per­soa­­nei audiate. Iar pct.17) din Hotărârea nr. 37 din 22.11.2004 a Plenului Curţii Supreme de Jus­ti­ţie cu privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi tra­ficul de copii, indică, în conformitate cu cerinţele art. 23 CPP, că instanţele de judecată vor întreprinde ac­ţi­uni concrete bazate pe lege în asigurarea drepturilor şi protejarea victimei, ţinându-se cont de spe­cificul examinării dosarelor penale legate de traficul de fiinţe umane, împiedicând revic­ti­mi­za­rea persoanei, acordându-i tacticos sprijinul adecvat, conştientizând necesitatea reabilitării psi­ho­logice, medicale şi sociale şi revenirii ei din stresul traumatic.

Din păcate, acest caz este departe de a fi unicul.

În pofida faptului că în legislaţie se conţin toate măsurile indicate în actele internaţionale men­ţi­o­na­te de natură să protejeze viaţa privată a victimei traficului de fiinţe umane, instanţa de ju­de­ca­tă le-a ig­norat şi, contrar acestora, nu s-a expus asupra cererii depuse, insistând asupra prezenței păr­ții vătă­mate în sală, fapt care duce la intimidarea părţii vătămate.

Atragem încă o dată atenţia şi pe această cale că atât organele de urmărire penală, cât şi instanţele sunt obligate să întreprindă mă­surile de rigoare pentru asigurarea securităţii şi protecţiei eficiente a victimei şi martorilor faţă de represalii şi posibile intimidări, evitând influenţa traficanţilor asupra lor.